Talantul singur este iubirea de sine, egoistă şi care îşi îngroapă în pământ sufletul

În Duminica a XVI-a după Rusalii, Sfânta Evanghelie de la Matei ne pune înainte pilda talanţilor, sau istorisirea despre zestrea duhovnicească pe care Dumnezeu o dăruieşte fiecăruia dintre noi. La Sfânta Mănăstire Radu Vodă, a fost prezent în mijlocul credincioșilor Preasfințitul Părinte Varsanufie Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, care a explicat înţelesurile adânci şi duhovniceşti, ce izvorăsc din pericopa evanghelică ce s-a citit la Sfânta Liturghie.

Dacă săptămâna trecută am văzut, la Zaheu vameşul, cum pocăinţa însoţită de fapta bună, ne transformă din om păcătos în fiu al lui Dumnezeu, astăzi suntem puşi să cugetăm la darurile pe care le-am primit de la Ziditorul nostru, şi cum putem să le înmulţim pe acestea spre a noastră mântuire.

Evanghelia ne relatează faptul că un om a dat slugilor sale de lucru, fiecăruia după puterea lui, apoi a plecat departe. Stăpânul nu este altul decât Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care oferă fiecărui om, darurile de care are nevoie pentru a se mântui. Pericopa evanghelică ne spune despre Stăpân că „pleacă departe”, acest lucru arătând lucrarea pe care Mântuitorul Hristos o va face prin patimile, moartea și învierea Sa, ridicând firea omenească cea stricată prin păcat la înălțimea dumnezeirii.

Unii pot considera o nedreptate faptul că unul primeşte mai mulţi talanţi iar altul mai puţini, însă acest lucru nu este corect, deoarece Dumnezeu dă fiecărui om după credinţa, curăţia şi osârdia sa. Unde vede vasul sufletului mai mare, toarnă mai mult, iar unde îl vede mai mic, pune mai puţin. Totul depinde de om şi de cât de mult se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu.

Preasfinţia Sa a explicat mai departe faptul că cei cinci talanţi reprezintă cele cinci simţuri pe care Dumnezeu ni le-a lăsat, şi pe care unii le folosesc ca să se sfinţească, iar alţii le folosesc pentru a păcătui. Cei doi talanţi reprezintă firea noastră dihotomică, cu trup şi suflet, deopotrivă muritoare şi nemuritoare. Iar talantul singur este iubirea de sine, egoistă şi care îşi îngroapă în pământ sufletul, din cauza iubirii de materie şi de păcate.

Cei care au primit mai mulţi talanţi, „îndată” îi şi dublează, o dată pentru faptul că se folosesc pe sine de darurile pe care Dumnezeu le-a sădit în ei, iar a două oară pentru faptul că folosesc şi pe aproapele lor cu aceste daruri. În schimb cel care a primit un singur talant, se leneveşte în continuare, şi în loc să îl sporească, preferă să îl îngroape şi să îl facă nefolositor, prin lipsa de lucrare. La fel cu cel leneş este socotit şi cel iscusit care îşi foloseşte darul, însă nu spre zidirea sufletului, ci spre lucrarea păcatelor.

Vedem din cele spuse până aici faptul că Dumnezeu ne dă fiecăruia, după credinţa şi râvna noastră, daruri trupeşti şi sufleteşti. Pe aceste daruri noi suntem datori să le înmulţim şi să le folosim spre folosul nostru şi al aproapelui.

Mai departe Evanghelia ne spune că vine vremea când Stăpânul va cere socoteală slugilor sale pentru modul cum au lucrat şi pentru tot ceea ce au obţinut din sporirea darurilor. Domnul îi fericește pe cei care au înmulţit talanţii  şi s-au ostenit. El le spune: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.” Răsplata este aceeaşi şi pentru cel care a adus zece talanţi şi pentru cel care a adus patru, întrucât mântuirea este una.

Cel care nu s-a ostenit să îşi înmulţească talantul, pe lângă lene, adaugă şi obrăznicie, învinovăţindu-l pe stăpân spunând: „Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău.” Cu alte cuvinte el spune că nu s-a putut schimba nici el, dar nici nu a putut schimba ceva în jurul lui, şi asta din cauza faptului că Stăpânul nu ar fi sădit fapta bună în aproapele său.

Plata pentru nesporirea talanţilor este „întunericul cel mai din afară, acolo unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Datoare era această slugă să dea talantul său „schimbătorilor”, adică oamenilor care l-ar fi putut transforma în faptă bună, aducându-i astfel şi lui răsplată din partea Stăpânului.

La final Preasfinţitul Părinte Varsanufie Prahoveanul, a reamintit celor prezenți că viaţa omului este scurtă şi că nu trebuie să o cheltuim cu lucrurile deşarte, ci fiecare din noi să caute să îşi sporească talanţii pe care i-a luat în dar de la Dumnezeu.