În a treia săptămână de la învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfânta Biserică ne aduce în faţa ochilor sufletului o altă categorie de ucenici ai Domnului: femeile purtătoare de mir şi cei doi sfetnici de frunte ai sinedriului – Iosif din Arimatea şi Nicodim. Mironosiţele erau cele care urmau permanent pe Hristos, atunci când Acesta propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, iar cei doi ucenici au fost cei care au slujit Domnului, atunci când Acesta a fost răstignit şi părăsit de cei unsprezece apostoli.

Dacă săptămâna trecută, prin intermediul lui Toma, s-au încredinţat de învierea Domnului până şi cei mai sceptici dintre oameni, duminica mironosiţelor ne aduce în faţa ochilor credinţa femeilor, precum şi jertfa lor pentru Domnul Iisus Hristos cel mort şi înviat.

Pe cruce, aflat în durere şi agonie, Mântuitorul se vede părăsit de toţi ucenicii săi, mai puţin de femeile mironosiţe şi de cei doi ucenici ai săi – Iosif şi Nicodim, oameni importanţi în organismul de conducere al poporului iudeu. Doar aceştia nu se tem de furia arhiereilor şi a poporului, şi îndrăznesc, cu bărbăţie, să facă cele de trebuinţă pentru înmormântarea Celui care fusese omorât cu atâta cruzime şi ură.

Poate înmormântarea Domnului ni se pare banală sau simplă, dar nu trebuie să uităm presiunile şi prigonirile pe care autorităţile le făceau asupra adepţilor Mântuitorului, căutându-i să îi omoare, exact ca şi pe Învăţătorul lor.

Pe când toţi apostoli fug din calea prigoanei şi se ascund în casă, de frica iudeilor, doi prieteni ai Domnului - Iosif şi Nicodim, pun mai presus de toate faptul că sunt ucenici ai lui Hristos, şi mai apoi faptul că sunt membrii ai sinedriului, şi cer de la Pilat trupul Domnului Iisus. Ei nu se tem că îşi pot pierde funcţiile înalte, lor nu li se face frică că pot fi batjocoriţi, condamnaţi ca adepţi ai lui Hristos, sau chiar ucişi, de cei care tocmai duseseră la capăt nedreapta osândire şi înfricoşătoarea crimă. Mai mult Iosif cumpără giulgiul pentru îngropare, miresmele care erau foarte scumpe şi aşează trupul Domnului Iisus într-un mormânt nou, pe care îl cumpărase pentru sine.

După ce aceşti doi ucenici neînfricaţi reuşesc să „recupereze” trupul Mântuitorului şi să îl pună în mormânt nou, îşi încep treaba cu curaj femeile purtătoare de mir. Mânate de credinţa şi de dragostea ce o purtau Învăţătorului, ceata femeilor vine să îşi facă datoria faţă de trupul Domnului Iisus Hristos, conform rânduielilor iudaice. Mironosiţele nu se tem nici de întunericul nopţii, nici de prigoana declanşată de iudei împotriva ucenicilor, nici de paza rânduită la mormânt, nici de neputinţa femeiască: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?

Pentru toată această dragoste şi jertfelnicie de care au dat dovadă, femeile sunt primele cărora li se descoperă bucuria învierii Domnului Iisus Hristos şi devin astfel, cele care duc această veste şi ucenicilor Săi.

Femeile mironosiţe sunt un exemplu de urmat pentru noi toţi, pentru femeile creştine din toate timpurile, dar mai ales din zilele noastre. Mesajul lor este acela de a-L urma pe Mântuitorul Hristos, atât la bine, cât și la greu, adică atunci când el este prigonit, batjocorit, omorât de cei din jurul nostru.

Femeile erau singure împotriva necredinţei tuturor. Ele credeau cu putere că Mântuitorul nu era un simplu învăţat, sau un om bun, ci însuşi Domnul cerului şi al pământului.

Părintele Stareţ Nectarie a subliniat faptul că necredinţa omului contemporan este cea mai mare ispită pe care acesta o poate aduce asupra sufletului său. Fiecare clipă petrecută departe de Dumnezeu, fiecare moment al vieţii pentru care nu cerem binecuvântarea Sa ne duce inevitabil la depărtarea de Împărăţia Cerurilor. Dacă nu ne tratăm la timp necredinţa, aceasta ne duce la moartea sufletului şi mai apoi la pierderea mântuirii personale.

Omul necredincios este ignorant în ceea ce priveşte învăţătura şi poruncile Domnului Iisus Hristos. Mulţi, chiar şi dintre creştini, pun pe primul plan existenţa aceasta pământească, uitând de faptul că trebuie să se îngrijească în special de suflet, care este nemuritor. Astfel realitatea lumii devine mai importantă decât Împărăţia Cerurilor, răsturnând toată scara de valori a omului.

Amăgit de ideile societăţii care ridică păcatul la nivel de lege, omul devine îngăduitor cu patima şi începe să refuze virtutea. Legalizarea păcatului duce la distrugerea fiinţei umane, iar îngăduinţa omului de a se exprima prin păcat, îl face rob propriilor patimi.

Societatea postmodernă răpeşte femeii din zilele noastre, ceea ce ea are cel mai de preţ: darul de a fi mamă, de a fi sufletul familiei, de a urma Mântuitorului, aşa după cum am văzut că au făcut şi mironosiţele. Astăzi se pune accent pe carieră, pe partea materială şi pe bani, iar întemeierea unei familii şi naşterea de prunci nu mai este o prioritate pentru nimeni. Ceea ce societatea desacralizată nu spune femeii, este faptul că indiferent de cât de sus poate ajunge în plan social şi financiar, dacă refuză chemarea de a fi mamă şi soţie, atunci va fi întotdeauna neîmplinită sufleteşte.

Mai mult, lipsa de dragoste din familie şi puţinul timp petrecut cu copii, îi face pe aceştia să găsească alinarea în felurite patimi pierzătoare de suflet precum desfrânarea, drogurile, beţia, jocurile de noroc.

Astăzi copii sunt percepuţi ca o povară de proprii lor părinţi, care preţuiesc mai mult cariera şi banii decât educaţia propriilor fii. Creşterea acestora este încredinţată persoanelor străine, care nu pot suplini dragostea părintească. Din cauza răcirii dragostei din familie au început să apară azilele de bătrâni şi căminele pentru copii, care cu câtva timp în urmă nu îşi găseau rostul în societatea noastră.

Nu trebuie să fim indiferenţi la cerinţele lui Dumnezeu, ci trebuie să ne ghidăm în viaţă după poruncile divine, să ne cercetăm conştiinţa, să ne îndreptăm prin spovedanie, să ne sfinţim prin Sfânta Împărtăşanie şi să urmăm Domnului atât în momentele de bucurie, cât şi în momentele de cumpănă, întocmai cum au făcut mironosiţele şi cei doi ucenici.