Duminica a XXXIII-a după Rusalii, poartă numele de duminica vameșului și a fariseului după Sfânta Evanghelie care s-a citit și care ne aduce în fața ochilor cele două moduri în care omul încearcă să relaționeze cu Dumnezeu: cel al smereniei, întruchipat de vameș; și cel al mândriei pe care îl regăsim în persoana fariseului. Cu această duminică Sfânta Biserică intră într-o nouă perioadă, cea a Triodului, care include toată perioada Marelui Post și care se sfârșește cu Sfânta și Marea Sâmbătă. Cele trei săptămâni înaintea Postului Paștilor reprezintă un timp de pregătire spirituală, care ne ajută să intensificăm rugăciunea și faptele bune, pentru a ne putea nevoi așa cum se cuvine, pentru a primi Învierea Domnului Iisus Hristos. Această perioadă a Triodului corespunde slujirii arhierești a Mântuitorului.

Și cum am putea începe mai bine calea spre nevoință decât prin pilda evanghelică de azi, care ne aduce în fața ochilor exemplul a două persoane de categorii sociale diferite: unul fariseu și celălalt vameș. În zilele noastre, termenul de fariseu definește o persoană ipocrită, prefăcută, falsă, dar trebuie să știm că în trecut fariseii era acele persoane care încercau să fie mai tot timpul în preajma templului, deci niște oameni care se străduiau mereu să fie aproape de Dumnezeu, chiar dacă uneori făceau acest lucru mai mult cu trupul decât cu sufletul.

Vameșii în schimb nu erau cei care păzeau granița, așa cum îi știm noi în zilele noastre, ci așa cum am văzut din pilda cu vameșul Zaheu, ei erau acele persoane care, în numele stăpânirii romane, strângeau taxele de la evrei. Astfel vameșii erau puși în postura de a lua bani de la frații lor și de a da poporului care i-a cucerit. Pentru aceasta ei erau foarte disprețuiți și osândiți de cei din neamul lor. Doi astfel de oameni au venit la templu să se roage. Dar să vedem ce fel de rugăciune a avut fiecare și ce a obținut la finalul ei.

FARISEUL intră în templu, și ca un intim al lui Dumnezeu se duce în față și privind cu mândrie în sus începe să mulțumească: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig.” El începe cu înțelepciune mulțumind Domnului, dar sfârșește mândrindu-se și osândindu-i pe toți. El consideră că toate calitățile sale le-a dobândit singur, fără ajutor dumnezeiesc.

Fariseul știa psalmul care zicea „Ferește-te de rău și fă binele”, iar el credea că prin a nu fii ca ceilalți se ferea de rău, iar prin înșiruirea faptelor bune, ar fi lucrat tot binele. Mai mult el nu suferă să fie comparat cu ceilalți, parcă pentru a nu se întina de păcătoșenia lor.

Fariseul se laudă cu postul, întrucât înfrânarea este medicamentul împotriva adulterului,  iar zeciuiala o făcea spre a se izbăvi de răpire și nedreptate.

VAMEȘUL este la polul opus fariseului. El stă departe deoarece își simte păcătoșenia, iar ochii lui îi ține în pământ din cauza mustrării conștiinței și a rușinii pe care o simțea. El se judecă doar pe sine și o face cu asprime, lovindu-și inima cu pumnii, spre a o trezi.

Vameșul nu are cu ce se lauda. Tot ceea ce are este pocăința pentru păcate, smerenia și rugăciunea stăruitoare. Până și rugăciunea lui este simplă, dar profundă, din suflet. Această rugăciune „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”, este foarte des prezentă în cultul liturgic și mai ales în slujbele din Postul Mare.

Fariseul spune multe și se osândește, vameșul spune puține și se mântuiește. Fariseul nu are timp să se gândească și la Dumnezeu, din cauza autosuficienței și mândriei sale pentru virtuțile pe care consideră că le-a dobândit singur. Vameșul, din cauza păcatelor sale se gândește doar la Dumnezeu, singurul care îl poate scăpa de ele.

Din pericopa evanghelică care s-a citit azi, se pot desprinde mai multe învățături: Prima ar fi aceea că omul care își vede propria păcătoșenie și se smerește, are mai multe șanse de mântuire decât un om care încearcă să lucreze toate virtuțile din lume, și care rămâne blocat în autosuficiența pe care acestea o aduc, uitând că ele ar trebui să îl călăuzească la Dumnezeu.

A doua învățătură este aceea că rugăciunea este cea mai importantă virtute care ar trebui să îl călăuzească pe om. Creștinul trebuie să participe cu smerenie la rugăciunea din biserică, dar nu trebuie să își neglijeze nici canonul său personal, de acasă. Creștinul nu poate trăi fără rugăciune. Ea este singura modalitate prin care omul poate vorbi cu Dumnezeu. Sfânta Liturghie și slujbele Bisericii, nu sunt altceva decât rugăciuni de mulțumire, de cerere de slăvire, pe care noi le adresăm lui Dumnezeu.

A treia învățătură este aceea că trebuie să ne pregătim pentru Postul Mare cu sinceritate, nădejde, smerenie, fără a judeca aproapele așa după cum vedem în pilda evanghelică de azi. Doar astfel putem să sporim duhovnicește, să fim alături de Domnul Hristos în patima Sa, pentru a fii învredniciți și de sfânta și slăvita Lui Înviere.