Astăzi în Duminica a XXIX-a după Rusalii, a fost rânduit a se citi la Sfânta Liturghie pericopa evanghelică care ne vorbeşte despre tămăduirea celor zece leproşi.

La Sfânta Liturghie imediat după citirea Sfintei Evanghelii, Preacuviosul Părinte Stareţ Nectarie a ținut credincioşilor prezenţi un cuvânt de învățătură în care a subliniat importanţa credinţei lucrătoare în tămăduirea sufletească şi trupească a omului.

Astfel, citim în Sfânta Evanghelie după Luca cum Mântuitorul Hristos, în drumul său spre cetatea Ierusalimului se întâlneşte cu zece oameni, care sufereau de lepră.  Aceasta fiind o boală contagioasă, cei care pătimeau din cauza ei, erau scoşi din mijlocul societăţii, trăind în afara cetăţilor, hrănindu-se din mila celor care se înduplecau de dânşii. Durerea era cu atât mai mare cu cât leproşii erau cu toţii bărbaţi, deci capi de familie şi care astfel, din cauza bolii, nu îşi mai puteau întreţine rudele apropiate.

Când cei zece bolnavi L-au văzut pe Mântuitorul trecând, au strigat din tot sufletul şi cu toată credinţa către Cel care le putea oferii tămăduire trupurilor lor: “Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!”. Domnul îi trimite pe aceştia la preoţi, singurii care aveau puterea de a cerceta şi de a declara pe om bolnav, sau tămăduit de lepră.

Pe drum însă toţi cei zece se fac sănătoși. Credinţa fiecăruia în parte a fost foarte importantă în tot procesul de tămăduire al lor. Cu toţii au crezut fără îndoială, că Domnul Iisus Hristos îi poate vindeca de cumplita lor boala. Ceea ce îi deosebeşte pe cei zece este faptul că doar unul dintre ei, şi acela samarinean, şi-a însoţit credinţa în atotputernicia Lui Dumnezeu, cu profunda recunoştinţă pentru vindecarea miraculoasă, şi cu mulţumirea smerită adresată Vindecătorului.

Şi chiar dacă toţi zece s-au tămăduit trupeşte, doar samarineanul a primit atât tămăduire trupească, cât şi sufletească “Şi i-a zis (Domnul): Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.”

Mai departe Preacuviosul Părinte Stareţ Nectarie a subliniat faptul că orice credincios trebuie să aibă o credinţă corectă în Dumnezeu şi că nu trebuie să cadă pradă credinţelor proprii, care ne pot duce la înşelare şi la pierderea mântuirii.

De asemenea, credinţa trebuie însoţită de mulţumire pentru toate darurile pe care Dumnezeu ni le oferă zilnic. Recunoştinţa se face atât prin cuvânt, cât mai ales prin faptă. Nu este suficientă o recunoştinţă interioară, precum au avut cei nouă leproşi vindecaţi, ci ea trebuie exteriorizată, trebuie arătată, aşa cum ne-a arătat samarineanul.

Mai mult noi nu mulţumim, întrucât suntem obişnuiţi să primim toate aceste darurile ale lui Dumnezeu (viaţa, apa, hrana, pacea, sănătatea, etc.) şi considerăm că nouă ni se cuvin aceste binecuvântări.

Cea mai mare recunoştinţă pe care un credincios o poate aduce lui Dumnezeu pentru binefacerile ce au fost aduse asupra lui şi asupra celor dragi lui, este participarea la Sfânta Liturghie. Liturghia este o slujbă plină de mulţumire adresată lui Dumnezeu, Cel care ne ajută, ne binecuvintează şi ne poartă de grijă.

Aşadar trebuie să fim pururea mulţumitori lui Dumnezeu pentru toate darurile pe care le-am primit şi pentru toate cele pe care le vom primi de acum înainte şi să ne învățăm să credem drept în Dumnezeu, căci toţi cei ce cred în El au numai de câştigat, atât trupeşte, cât şi sufleteşte.