Sfânta evanghelie care s-a citit în această duminică, ne relatează fuga Mântuitorului Iisus Hristos în Egipt, împreună cu Preacurata sa Maică și cu dreptul Iosif.

Nașterea Domnului Iisus Hristos este primită cu adversitate de către oameni, încă de la început. Ura, răutatea, egoismul și necredința regelui Irod, îl împing pe acesta la nebunia supremă, aceea de a omorî toți pruncii din ținutul Iudeii, sperând că odată cu uciderea lor, să ucidă și pe Pruncul de Împărat, care tocmai ce se născuse. Și deși avea o vârstă foarte înaintată, Irod dorea parcă să domnească veșnic și se temea ca nu cumva cineva să îi uzurpeze scaunul de domnie. Nebunia lui ajunsese până la urechile cezarului de la Roma, care spunea despre el: „Mai fericit este să fii porcul lui Irod, decât fiul lui.”

Din cauza acestor tulburări, Iosif este înștiințat de înger în vis să ia pruncul și pe mama acestuia și să fugă cu ei în Egipt. Prin fuga într-o țară străină și păgână, Domnul nostru Iisus Hristos ne reamintește tuturor, de exilul poporului ales, dar și de întoarcerea acestuia din Egipt, înapoi acasă atunci când a fost cârmuit în chip minunat de Însuși Domnul Dumnezeu.

Apoi Pruncul Sfânt decide să fugă în Egipt și ca să arate întregii lumi că El este Mântuitorul tuturor și că nu a venit să mântuiască numai poporul ales, ci și pe cei care trăiau în idolatrie și necredință.  După moartea lui Irod, pruncul se întoarce cu familia sa înapoi și se stabilesc în Nazaretul Iudeii, împlinindu-se profeția care zice că Nazarinean se va chema.

Evanghelia care s-a citit astăzi ne învață mai multe lucruri importante: primul ar fi faptul că trebuie să fim atenți ca nu cumva prin patimile și gândurile noastre să îl alungăm pe pruncul Iisus din sufletele noastre. Apoi că totdeauna să ne ghidăm viața după învățătura Mântuitorului și să nu se îndepărtăm de Biserica Sa.

Mai mult observăm cu durere faptul că la peste 2000 de ani de la fuga pruncului în Egipt, religia creștină este cea mai persecutată dintre toate religiile, existând și în zilele noastre irozi, care neputând ajunge la Dumnezeu se satură vărsând sânge creștinesc. Persecuția îndreptată împotriva creștinilor este una directă, întocmai ca și crimele săvârșite de Irod. Diavolul, prin ucenicii săi persecută pe creștini, întrucât această religie este cea care păstrează adevărul de credință așa cum l-a primit de la Capul Bisericii – Mântuitorul Iisus Hristos.

Există și o altfel de persecuție, indirectă, împotriva Bisericii Lui Hristos. Acest fel de război, mult mai rău ca primul se poartă în țările în care creștinii sunt majoritari. Este prigoana pe care mass-media o ridică împotriva credincioșilor, distrugând prin tot felul de idei umaniste, sentimental religios din popor. Și deși la o primă vedere acei oameni care îl alungă pe Hristos din sufletele și din casele creștinilor par că propovăduiesc idei bune și morale, după roadele lor îi cunoaștem că sunt irozi ai zilelor noastre.

Trebuie să înțelegem că BISERICA nu este reprezentată doar de ierarhie, de administrație sau de cler, ci BISERICA suntem fiecare dintre noi, cei care purtăm nume de creștin și care avem pecetea Duhului Sfânt. Așadar atacul la adresa Bisericii este atacul la adresa fiecărui credincios care se închină lui Dumnezeu.

Frica umaniștilor, care propovăduiesc după cum bine știm ateismul și divinizează omul lipsit de Dumnezeu, este aceea că prin construirea bisericilor credința oamenilor poate spori. Ei invocă necesitatea de școli și spitale într-o țară în care rata natalității a scăzut într-un mod îngrijorător.

Nu trebuie să uităm nici faptul că singurele construcții de la noi din țară, care au străpuns veacurile, sunt bisericile construite de voievozi, biserici în care oamenii învață ca într-o școală, cum să devină cetățeni ai Raiului, bisericii în care oamenii se tratează precum în spitale, atât de boli sufletești cât și de grave boli trupești și biserici în care generații întregi de oameni găsesc alinare, izbăvire și mântuire.