Duminica a XXXIII-a după Rusalii, poartă numele de duminica vameşului şi a fariseului. Sfânta Evanghelie care s-a citit ne înfățișează două moduri prin care omul se raportează la Dumnezeu: cel al smereniei, întruchipat de vameş şi cel al mândriei pe care îl regăsim în persoana fariseului. Cu această duminică Sfânta Biserică intră într-o nouă perioadă a anului, cea a triodului, care se întinde pe toată perioada Marelui Post și care se sfârșește cu Sfânta și Marea Sâmbătă. Cele trei săptămâni înaintea Postului Paștelui reprezintă un timp de pregătire spirituală, care ne ajută să intensificăm rugăciunea, faptele bune și nevoința, pentru a primi Învierea Domnului Iisus Hristos. Această perioadă a triodului corespunde slujirii arhiereşti a Mântuitorului.
Şi cum am putea începe mai bine calea spre nevoinţă decât prin pilda evanghelică de azi, care ne aduce în faţa ochilor exemplul a două persoane de categorii sociale diferite: unul fariseu şi celălalt vameş. În zilele noastre, termenul de fariseu defineşte o persoană ipocrită, prefăcută, falsă, dar trebuie să ştim că în trecut fariseii erau acele persoane care încercau să fie mai tot timpul în preajma templului, deci un fel de oameni care se străduiau mereu să fie aproape de Dumnezeu, chiar dacă uneori făcea acest lucru mai mult cu trupul decât cu sufletul.
Vameşii în schimb nu erau cei care păzeau graniţa, aşa cum îi ştim noi în zilele noastre, ci aşa cum am văzut din pilda cu vameşul Zaheu, ei erau acele persoane care, în numele stăpânirii romane, strângeau taxele de la evrei. Astfel vameşii erau puşi în postura de a lua bani de la fraţii lor şi de a da poporului care i-a cucerit. Pentru aceasta ei erau foarte dispreţuiţi şi osândiţi de cei din neamul lor. Doi astfel de oameni au venit la templu să se roage. Dar să vedem ce fel de rugăciune a avut fiecare şi ce au obţinut la finalul ei.
FARISEUL intră în tempu, şi ca un intim al lui Dumnezeu se duce în faţa şi privind cu mândrie în sus începe să mulţumească: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.” El începe cu înţelepciune mulţumind Domnului, dar sfârşeşte mândrindu-se şi osândindu-i pe toţi. El consideră că toate calităţile sale le-a dobândit singur, fară ajutor dumnezeiesc.
Fariseul ştia psalmul care zicea „Fereşte-te de rău şi fă binele”, iar el credea că prin a nu fi ca ceilalţi se ferea de rău, iar prin înşiruirea faptelor bune, ar fi lucrat tot binele. Mai mult el nu suferă să fie comparat cu ceilalţi, parcă pentru a nu se întina de păcătoşenia lor.
Fariseul se laudă cu postul, întrucât înfrânarea este medicamentul împotriva adulterului, iar zeciuiala o făcea spre a se izbăvi de răpire şi nedreptate.
VAMEŞUL este la polul opus fariseului. El stă departe deoarece îşi simte păcătoşenia, iar ochii lui îi ţine în pământ din cauza mustrării de conştiinţă şi a ruşinii pe care o simţea. El se judecă doar pe sine şi o face cu asprime, lovindu-şi inima cu pumnii, spre a o trezi.
Vameşul nu are cu ce se lauda. Tot ceea ce are este pocăinţa pentru păcate, smerenia și rugăciunea stăruitoare. Până şi rugăciunea lui este simplă, dar profundă, din suflet. Această rugăciune „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”, este foarte des prezentă în cultul liturgic şi mai ales în slujbele din Postul Mare.
Fariseul spune multe şi se osândeşte, vameşul spune puţine şi se mântuieşte. Fariseul nu are timp să se gândească şi la Dumnezeu din cauza autosuficienţei şi mândriei sale pentru virtuţile pe care consideră el că le-a dobândit singur. Vameşul, din cauza păcatelor sale se gândeşte doar la Dumnezeu, singurul care îl poate scăpa de ele.
Din pericopa evanghelică care s-a citit azi, se pot desprinde mai multe învăţături. Prima ar fi aceea că omul care îşi vede propria păcătoşenie şi se smereşte, are mai multe şanse de mântuire decît un om care încearcă să lucreze toate virtuţile din lume şi care rămâne blocat în autosuficienţă, uitând că ele ar trebui să îl călăuzească spre Dumnezeu.
A doua învățătură este aceea că rugăciunea este cea mai importantă virtute care ar trebui să îl călăuzească pe om. Creştinul trebuie să participe cu smerenie la rugăciunea din biserică, dar nu trebuie să îşi neglijeze nici canonul său personal, de acasă. Rugăciunea este pentru viața duhovnicească a creştinul ceea ce este respirația pentru corp.
A treia învățătură este aceea că trebuie să ne pregătim pentru Postul Mare cu sinceritate, lipsă de judecată, nădejde, smerenie aşa după cum vedem în pilda evanghelică de azi. Doar astfel putem să sporim duhovniceşte, să fim alături de Domnul Hristos în patima Sa, pentru a fi învredniciţi şi de sfânta şi slăvita Lui Înviere.
