În această a cincea duminică din Marele Post ni se pun înainte două chipuri de pocăință. Unul, cel al femeii desfrânate care a spălat cu lacrimi picioarele Domnului Iisus Hristos și altul, modelul de pocăință al Sfintei Maria Egipteanca.

Gestul femeii de a spăla cu lacrimile ei picioarele Mântuitorului dovedește o adâncă părere de rău pentru păcatele pe care le-a săvârșit. Prin lacrimi omul își spală păcatele și își curăță sufletul. Fariseul care stătea la masă cu Mântuitorul Iisus Hristos, în loc să se bucure de întoarcerea femeii păcătoase, începe să o judece atât pe ea, cât și pe Domnul: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă.

Mântuitorul, ca Dumnezeu adevărat, îi descoperă fariseului gândurile lui cele nedrepte și îi dovedește acestuia că, deși se considera pe sine drept, nu se ridică la dragostea pe care femeia cea păcătoasă i-o arată Domnului Iisus. De la acest episod, pocăința femeii celei păcătoase rămâne un exemplu de pocăință demn de urmat, până în zilele noastre.

Al doilea exemplu demn de urmat, pe care această duminică ni-l propune, este cel al Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca.

Părăsește de mică casa părintească și începe să trăiască, timp de 17 ani, o viață plină de păcate. Dorința de a merge la Ierusalim, la Locurile Sfinte o determină să își schimbe radical viața. Râvna ei de a se închina lemnului pe care s-a răstignit Domnul Iisus Hristos este mai mare ca atracția pe care o simțea pentru păcate, fapt pentru care se hotărăște să părăsească faptele cele rele în care trăia și să își schimbe viața. Astfel, ajunge să petreacă în pustiu mai bine de 40 de ani, timp în care cuu ajutorul harului reușește să își curețe atât trupul cât și sufletul de păcatele pe care le făcuse.

Viața acestei mari femei este descoperită unui pustnic pe nume Zosima, care uimit de pocăința acesteia, ajunge să îi scrie viața, pentru a ne oferi un vrednic model de pocăință și de îndreptare tuturor celor care doresc să își schimbe viața în bine.

Atât timp cât trăim pe acest pământ, avem timp pentru pocăință. Pocăința nu trebuie să fie o lucrare stearpă și obositoare, ci ea este lucarea care dă rezultate minunate, chiar dacă acestea nu se petrec imediat, ci în timp. Mai mult, pocăința este o stare sufletească care trebuie să ne urmeze în fiecare clipă a vieții noastre și nu episodic. Doar așa ne vom învrednicii de a ne schimba sufletele, dobândind ieratre înainte Domnului.