În duminica a XXXIV-a după Rusalii, Sfânta Scriptură după Sfântul Evanghelist Luca, ne propune tuturor, să urmăm pilda de pocăinţă a fiului risipitor. La Sfânta Mânăstire Radu Vodă cuvântul de învăţătură a fost ţinut de către Preacuviosul Arhimandrit Policarp, care a vorbit despre păcat şi despre modul cum putem să ne izbăvim de influenţele lui nefaste.

Evanghelia care s-a citit în această duminică ne introduce în atmosfera unei familii, unde „omul” nu este altul decât Dumnezeu, iubitorul de oameni şi ziditorul neamului omenesc, iar cei „doi fii” ai Lui reprezintă cele două categorii de oameni, care trăiesc pe pământ: cei buni şi cei răi, sau cei drepţi şi cei păcătoşi.

Tânărul este simbolul păcătoşeniei, al răzvrătirii, al neascultării de părintele său. Păcatul este asemănat cu fiul cel tânăr întrucât Dumnezeu nu a lăsat pe pământ decât virtutea, păcatul urmând acesteia după neascultarea îngerilor şi mai apoi a protopărinţilor noștri.

Şi cere fiul cel tânăr, tatălui său, partea ce i se cuvine din avere. Şi spun Sfinţii Părinţi că averea omului este fie partea cuvântătoare, adică raţiunea pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o să Îl descoperim pe El; fie darurile pe care omul le primeşte pentru a se putea mântui. Iar această avere în loc să o folosească pentru mântuirea lui, tânărul o risipeşte în desfrânări şi desfătări, plecând într-o ţară depărtată, în ţara păcatului.

Poate ne întrebăm de ce omul a cedat aşa de repede în faţa tânărului său fiu, lăsându-l să plece departe de casă şi cu tot cu averea sa. Răspunsul este simplu şi vizează faptul că fiecare om are libertatea lăsată de Dumnezeu de a-şi alege în viaţă drumul pe care vrea să meargă.

În ţara depărtată tânărul se simte bine atât timp cât are averea de risipit. Când aceasta se termină s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.  Foametea despre care vorbeşte Scriptura este foametea sufletului însetat după Dumnezeu şi după darurile pe care Acesta ni le oferă. Deşi alege păcatul şi depărtarea de părintele său, acestea nu îl împlinesc pe tânăr. Lipsind satisfacţia din viaţa sa, tânărul se lipeşte de unul dintre locuitorii acelei ţări, adică de diavoli şi de slujitorii răutăţii, căci spune apostolul Pavel: Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânate este un singur trup cu ea? „Căci vor fi – zice Scriptura – cei doi un singur trup”. Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El.

Şi îl trimite diavolul la ţarinile sale să păzească porcii, adică îl vede că este răzvrătit şi neascultător şi îl face mai mare peste toţi păcătoşii, fiindcă îi covârşea pe toţi în răutate. Nici a fi mai mare peste toţi păcătoşii nu îi aduce tânărului împlinirea sufletească de care avea nevoie. Ar fi vrut să se sature măcar cu roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Roşcova este simbolul păcatului pentru că la început are dulceaţă, iar apoi asprime.

Tânărul, deşi mai mare peste cei păcătoşi, conştientizează că până şi ultimul dintre argaţii tatălui său este mai îndestulat şi mai împlinit decât el. Şi aşa îşi vine în fire, arătându-ne nouă că omul păcătos este un om ieşit din firea sa. Cât se află în păcat nu îşi conştientizează greşeala, dar când se mărturiseşte părintelui său, simte că a greşit şi vrea să se schimbe.

Tatăl său îl vede de departe şi porneşte în întâmpinarea fiului pierdut. Tânărul se mărturiseşte cu pocăinţă şi cere, din smerenie, să fie socotit cu argaţii.

Trebuie să ştim că trei sunt rânduielile celor ce se mântuiesc. Primii sunt fii care tot ceea ce fac din dragoste, la mijloc sunt argaţii care lucrează fapta bună pentru a primi bunătăţile Raiului, iar ultimii sunt robii  care săvârşesc virtutea, de frică să nu ajungă în Iad. Aşadar fiul dorea să fie socotit în ceata argaţilor.

Tatăl său, bunul Dumnezeu, îşi pune slugile, adică îngerii sau duhurile slujitoare să aducă fiului haina lui cea dintâi adică haina botezului, neprihănirea. Apoi i se pune în mână inel, care este semnul peceţii Duhului, iar în picioare încălţăminte ca să poată călca peste toată ispita păcatului.

De bucuria regăsirii fiului, nu îşi cruţă Tatăl nici măcar viţelul cel îngrăşat, care este simbol al Fiului Omului, care a îmbrăcat firea umană, dobitocească, dar care nu a fost ispitit de jugul păcatului.

Toată bucuria întoarcerii fiului tânăr este umbrită de răutatea şi invidia cu care primul fiu se poartă atunci când află de venirea fratelui său. Trebuie să înţelegem că această pildă a fost spusă pentru neamul evreiesc, care deşi erau aproape de Dumnezeu, întocmai ca fiul cel mare, era foarte ranchiunos şi nu dorea ca neamurile care zăceau în păcate să se întoarcă la Tatăl cel ceresc şi să fie izbăvite de fărădelegi.

La final părintele Policarp a arătat faptul că păcatul reprezintă o ratare al drumului bun, un eşec al vieţii, şi că pentru a ne putea izbăvi de el trebuie mai întâi să conştientizăm că suntem păcătoşi apoi trebuie să ne mărturisim cu pocăinţă în faţa unui duhovnic, pentru a putea primi iertare şi pentru a fi în stare să ne apropiem de Dumnezeu pentru a ne sfinţi viaţa.