Prima duminică după sfânta şi slăvita sărbătoare a Paştilor poartă numele de Duminica Sfântului Apostol Toma, cel care prin necredinţa sa, a alungat din sufletele multor generaţii, îndoiala cu privire la învierea cea din morţi a Domnului nostru Iisus Hristos.

Descurajaţi de moartea Învăţătorului, ucenicii se strâng împreună şi uşile fiind încuiate, stau ascunşi în casă de frica iudeilor. Mântuitorul le apare ucenicilor plin de lumină şi biruinţă şi le arată rănile lăsate pe trupul său de cei necredincioşi. El se prezintă ca un biruitor al morţii şi nu ca un om în agonie, sau suferind de durere din pricina rănilor care îi aduseseră moartea.

Mântuitorul îi încredinţează pe ucenici de învierea Sa şi îi înzestrează pe apostoli cu harul Sfântului Duh, acela de a ierta păcatele oamenilor. Prin învierea Sa, Domnul Iisus Hristos biruieşte moartea pentru fiecare dintre noi, iar prin instaurarea Tainei Spovedaniei ne oferă posibilitatea de a învia sufleteşte şi de a nu fi robi ai morţii celei sufleteşti.

De la această primă (re)întâlnire cu Domnul lipseşte Sfântul Apostol Toma. Şi deşi toţi ceilalţi fraţi i-au împărtăşit bucuria revederii Mântuitorului, Toma rămâne neîncrezător, sau cel puţin circumspect. El este cel care vrea să se încredinţeze până şi fizic de învierea Domnului. Dorinţa îi este împlinită peste o săptămână, atunci când Mântuitorul revine în mijlocul ucenicilor, de data aceasta de faţă fiind şi Toma.

Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, îi descoperă lui Toma toate gândurile sale referitoare la minunea învierii, şi îi spulberă atât apostolului cât şi nouă, orice urmă de îndoială. Domnul nu îl condamnă pe Toma pentru neîncrederea sa, ci îi arată că există o cale mai fericită de a afla despre învierea Sa: aceea a credinţei propovăduită de cei care au fost martori ai acestei minuni. De fapt acesta este şi definiţia credinţei: încredinţarea lucrurilor nevăzute.

Credinţa nu presupune vederea unor fapte sau lucruri cu ochii trupeşti, ci este o vedere cu ochii sufletului, a unor lucruri mai presus de ceea ce percepem în această viaţă pământească.

Mântuitorul nu a înviat într-un mod ostentativ, doar pentru Sine, ci oferă tuturor celor ce cred în El învierea şi viaţa veşnică. Astfel noi nu trebuie să ne mai temem de moartea trupului, ci trebuie să avem grijă să nu murim sufleteşte, adică să ne despărţim de Dumnezeu din cauza păcatelor, sau a patimilor noastre.

Foarte mulţi creştini ai zilelor noastre se consideră a fi credincioşi, deşi faptele lor îi vădesc drept slujitori ai păcatului, sau cel puţin căldicei, sau ignoranţi. Cum putem spune că avem credinţă, când faptele noastre sunt rele? Apostolii, deşi erau oameni simpli şi neînvăţaţi, doar prin vieţuirea şi prin jertfa lor, au convins mulţimi nenumărate să creadă în învierea Domnului.

Scopul nostru pe acest pământ are în sine chemarea spre desăvârşire, spre asemănarea cu Dumnezeu. Nicio altă valoare propovăduită de lumea secularizată nu se ridică la măreţia şi cinstea oferită de Domnul prin înviere. Valorile umane actuale, transformă pe om în animal, în rob al simţurilor, lipsit de sfinţenie şi de harul lui Dumnezeu. Cine se consideră credincios nu trebuie să trăiască „precum lumea” şi nici nu trebuie să găsească deja celebra justificare pentru a păcătui „că toată lume face la fel”.

Noi nu trebuie să batjocorim prin păcatele noastre jertfa şi biruinţa Mântuitorului asupra morţii, ci prin spovedanie, prin împărtăşanie, prin participarea la Sfânta Liturghie, trebuie să încercăm, cu ajutorul Domnului, să ne facem biruitori asupra morţii şi a păcatului. Să ne străduim pe cât posibil să nu lipsim de la sfintele slujbe, ca să nu se încuibeze necredinţa şi îndoiala în sufletele noastre, aşa cum s-a întâmplat în cazul Sfântului Apostol Toma.