Sărbătoarea Intrării Mântuitorului nostru Iisus Hristos în cetatea Ierusalimului are o bogată semnificaţie duhovnicească, dar şi o însemnătate deosebită pentru toţi credincioşii ortodocşi.

Prin slujbele ţinute în Sfânta Biserică, credincioşii participă în mod real la viaţa Domnului Iisus Hristos. Slujbele închinate Mântuitorului, sau cele dedicate sfinţilor Săi, nu sunt simple acte comemorative, ci prin intermediul lor noi toţi putem urma vieţii Fiului lui Dumnezeu şi a sfinţilor.

Aşa cum în urmă cu aproape două mii de ani, Ierusalimul îl primea pe Hristos cu ramuri de finic şi ovaţionări, aşa şi în această duminică a Floriilor, credincioşii ortodocşi Îl primesc pe Domnul în cetatea sufletelor lor.

Pentru aceasta există Postul Mare, perioadă de curăţire şi sfinţire a sufletului, dar şi un timp când nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru Hristos, urcând drumul Golgotei împreună cu El, prin moarte şi înviere, spre veşnicie.

Cu cât se apropie mai mult de sfârşitul său pe acest pământ, Iisus Hristos le vorbeşte mai des ucenicilor Săi despre batjocorirea, răstignirea şi moartea Sa. Prin aceasta, El vrea să îi pregătească pe cei doisprezece, pentru evenimentele care inevitabil vor urma. Prin aceste repetate vestiri ale răstignirii Sale, noi înţelegem în primul rând faptul că Hristos era Dumnezeu – fiindcă altfel nu ar fi putut să ştie întâmplările viitoare din viaţa Sa, iar în al doilea rând faptul că scopul Mântuitorului era să izbăvească lumea din păcat, prin răstignirea Sa – fiindcă altfel ar fi putut evita moartea, întrucât ştia când şi cum se va petrece.

Sărbătoarea Floriilor stă în foarte strânsă legătură cu învierea lui Lazăr, care s-a petrecut cu o zi înainte. Lazăr avea două surori, locuia în Betania şi era prieten apropiat al Mântuitorului. Hristos, deşi ştia de boala gravă a acestuia, zăboveşte voit, suficient de mult cât acesta să moară şi să fie îngropat de surorile lui.

Domnul vorbeşte despre moartea lui Lazăr ca de un somn, şi este persiflat de cei din jurul Lui, ca de atâtea ori. Deşi  Hristos mai înviase morţi, pe Lazăr îl ridică din putrejune. Acest lucru ne dovedeşte faptul că sufletul este nemuritor, chiar dacă trupul este stricăcios, dar şi faptul că viaţa noastră NU are ca finalitate mormântul, ci viaţa veşnică.

Prin prima lui moarte, Lazăr ne arată stricăciunea trupului, iar prin a doua lui moarte, Lazăr ne arată puterea lui Dumnezeu, întrucât trupul lui a devenit sfinte moaşte, preaslăvindu-se prin ele Sfânta Treime.

Mica comunitate din Betania a fost şocată de învierea miraculoasă a lui Lazăr, şi minunea s-a răspândit repede ajungând până la Ierusalim. Hristos a fost primit cu bucurie în cetatea sfântă, ca un împărat biruitor, dar smerenia Domnului se vede din faptul că El s-a urcat călare pe mânzul unei asine, iar nu pe un armăsar frumos, aşa cum se cădea unui împărat.

Evreii îl percepeau pe Hristos ca pe un împărat lumesc, care la fel ca şi regele David, le-ar fi adus biruinţă vremelnică asupra celor care îi robeau, precum şi bunăstare materială. Mântuitorul îi „dezamăgeşte”  spunându-le că nu a venit să îi elibereze din robia romanilor, ci din cea a păcatului.

La final Preacuviosul Părinte Stareţ Nectarie ne-a îndemnat pe cei prezenţi la Sfânta Liturghie ca în această perioadă din Săptămâna Mare, să ne apropiem mai mult de Biserică şi de slujbele ei. Trebuie să conştientizăm faptul că biserica nu este a preoţilor, ci a fiecărui creştin care s-a botezat şi crede în Sfânta Treime.

Fiecare creştin este dator să Îl apere pe Domnul Hristos şi Biserica Sa de cei care în chip viclean, asemenea lui Iuda, o atacă. Vedem în ultimul timp în presă, oameni care asemenea vânzătorului lui Hristos spun că nu trebuie să ajutăm cu nimic Biserica, ci pe cei nevoiaşi. Ei o spun din ipocrizie şi nu din dragoste creştinească, întrucât nu jertfesc nici cel mai mic bănuţ, din averile lor mari, pentru a ajuta pe săraci, ci lasă această grijă în seama altora.

Dumnezeu ne cere să iubim pe cei nevoiaşi, dar ajutorarea lor nu trebuie să ne împiedice pe noi de a sluji Domnului. Altfel vom auzi şi noi mustrarea pe care El a adresat-o lui Iuda: Pentru ce faceţi supărare femeii (Mariei - cea care a vărsat alabastru de mir pe capul Mântuitorului)? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Trebuie să fim mereu recunoscători lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care le revarsă asupra noastră şi asupra familiilor noastre, iubindu-l pe El şi Biserica Sa, pe care ne-a lăsat-o nouă spre a ne desăvârşi aici pe pământ.