Îngroparea Domnului şi nădejdea Învierii

Vineri, în Săptămâna Mare, în jurul orei 11 s-a săvârşit slujba Vecerniei, în cadrul căreia a avut loc scoaterea Sfântului Epitaf şi aşezarea acestuia pe o masă, în mijlocul bisericii. Acest moment reprezintă coborârea trupului lui Hristos de pe Cruce şi aşezarea lui în mormânt de către ucenicul Său, Iosif din Arimateea.

Seara, la Denie, s-a cântat prohodirea lui Hristos, iar la sfârşitul slujbei a avut loc o procesiune solemnă în jurul bisericii, cu Sfânta Cruce şi Sfântul Epitaf.

Creştinii obişnuiesc ca în această zi să aducă flori la biserică, precum odinioară femeile mironosiţe au adus miruri şi să treacă pe sub Sfântul Epitaf, care reprezintă mormântul Domnului, cu nădejdea că vor învia şi ei, odată cu Hristos.

Această slujbă este una tristă. Cântările, veşmintele cernite şi amintirea pătimirilor lui Hristos îndurate pentru noi nasc în credincioşii care participă, o stare posomorâtă. Adevărul nu este acesta. Singurul motiv pentru care creştinii sunt trişti este faptul că bucuria Învierii îi va găsi nepregătiţi îndeajuns, fără să se fi lepădat de obiceiurile rele şi de neputinţele care îi depărtează de Dumnezeu.

Doar creştinii au credinţa şi certitudinea Învierii pentru că doar Iisus Hristos a înviat singur. La a doua venire a Mântuitorului Hristos toţi oamenii vor învia, însă nu toţi vor învia spre bucurie: „Cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândirii.” (Ioan, V, 24)

Pentru aceasta s-a făcut Dumnezeu om, ca noi să credem în El şi să ne naştem spre o viaţă nouă, marcată de nădejdea biruinţei asupra păcatului şi a neputinţelor.