A ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa.

Evanghelia de astăzi compune parabola bine-cunoscută a semănătorului care ne vorbește de o realitate foarte importantă din viața noastră. În primul rând, descrie modul în care oamenii relaționează cu Dumnezeu-Cuvântul, cu Domnul nostru Iisus Hristos, și ne arată cine întrerupe relația noastră cu El.

Desigur că semănătorul aruncă sămânța, respectiv cuvântul lui Dumnezeu peste tot, pentru că Dumnezeu iubește toți oamenii și nu există deosebire în chemarea de a ajunge fii lui Dumnezeu. Dar primirea Cuvântului lui Dumnezeu face diferența între cei chemați, adică nu toți răspund la fel și, de fapt, nu toți răspund la chemarea lui Dumnezeu.

Această relaționare a omului cu Dumnezeu își are izvorul încă din paradis, când Dumnezeu l-a pus pe om în preajma Sa, dar acesta, prin libertatea asumată greșit, a experimentat o autonomie care i-a fost fatală, ulterior vindecată de Fiul lui Dumnezeu făcut om. Cu toate că avem din nou șansa să ajungem în paradis, Mântuitorul ne avertizează că sunt multe ispite care ne pândesc atunci când ne propunem să Îl urmăm.

Domnul Iisus Hristos spune că o parte din semințe au căzut lângă drum, acolo unde pământul este întărit și unde sămânța nu poate pătrunde în adâncime, ceea ce sugerează o inimă care se preocupă cu lucrurile lumești și care nu mai are timp și pentru Dumnezeu. Din acest motiv, semințele de lângă drum au fost vulnerabile la atacuri, ciugulite de păsări și călcate în picioare, deci disprețuite. Mântuitorul Hristos explică faptul că oamenii, a căror inimă este asemenea pământului de lângă drum, sunt cei care aud Cuvântul lui Dumnezeu dar diavolul îl fură ca nu cumva aceștia să se mântuiască. Ei pierd foarte ușor Cuvântul, având o inimă împietrită și învârtoșată.

Mai departe, Mântuitorul spune că o altă parte din semințe au căzut pe piatră și răsărind, s-au uscat, pentru că nu au avut umezeală. Piatra sugerează o anumită rigiditate, o lipsă de pătrundere dar, chiar și așa, cu ajutorul lui Dumnezeu totul e posibil, așa cum frumos se spune în Acatistul Rugului Aprins: picurul, din răbdare, găurește piatra cea tare. Cei cu inima de piatră sunt aceia care primesc Cuvântul lui Dumnezeu cu bucurie, dar care, neavând rădăcină, cred până la o vreme, dar la vreme de încercare, se leapădă, adică renunță tocmai când ar trebui să se sprijine mai mult pe Cuvântul lui Dumnezeu și să Îl facă lucrător în inima lor. Desigur că inima de piatra este cea care nu are credință în adâncime, nestatornică, din voia greșită a omului. Astfel, de multe ori venim în Biserică cu astfel de inimi de piatră, facem toate închinările, obiceiurile, participăm la slujbe, fără însă să le înțelegem, cerându-I Lui Dumnezeu tot lucruri materiale, deși El ne cheamă să ne îngrijim de suflet, pentru mântuirea noastră.

Mai departe, Mântuitorul ne spune că o altă parte din semințe au căzut între spini care le-au înăbușit. Pământul care rodește spini este unul neîngrijit, nelucrat, ceea ce echivalează cu o inimă fără bunătate, fără credință, neglijată sub aspect sufletesc. Oamenii care au astfel de inimi sunt cei care aud Cuvântul Lui Dumnezeu, dar umblând cu grijile, cu bogăția și plăcerile vieții, nu Îl rodesc pe acesta. Prin urmare, aceștia se preocupă mai mult de pământ decât de cer, ei aud lui Cuvântul lui Dumnezeu dar Îi iau locul Acestuia, fără să se încreadă în pronia și grija Lui, îngrijindu-se doar de lucrurile pământești și având ca unic scop bucuria acestei vieți.

Mântuitorul Hristos încheie această parabolă arătând și cine sunt cei care rodesc sămânța cu bucurie și bunătate. Pământul cel bun al inimii unui om este un pământ lucrat, ostenit, care a biruit poftele și patimile și tot ceea ce îl separă de Dumnezeu. Este adevărat, însă, că doar Harul lui Dumnezeu poate să ajute pe un om să izgonească grijile exagerate, patimile și poftele, iar puterea de a ne lupta cu tot ceea ce este inutil în viața noastră vine prin credința în Iisus Hristos, prin rugăciune și participarea la slujbe pentru a înlesni întâlnirea cu Dumnezeu. Mântuitorul ne arată că cei care au inima – pământ bun sunt cei care aud Cuvântul, Îl păstrează și îl rodesc întru răbdare, pentru că au înțeles că viața pământească este un contratimp, un segment în care avem misiunea de a nu da cerul pe pământ, de a nu vinde veșnicia pentru nimicul de aici.

Pentru ca inima noastră să devină pământ bun și roditor avem nevoie, în primul rând, de un duhovnic, de un călăuzitor pentru că această cercetare periodică ne ajută să înțelegem unde se află sufletul nostru și cât de lucrător e pământul inimii noastre. Astfel, cu ajutorul povățuitorului, care deține știința vindecării inimii, luptăm să ne debarasăm și să punem lumea pe un plan secund.

În final, să ne amintim un cuvânt al Sfântului Apostol Pavel care ne spune că odată ce am auzit Cuvântul lui Dumnezeu, nu ne mai putem purta precum păgânii. Așadar, odată ce știm ce trebui să facem, nu ne mai este iertat să trăim împreună cu cei care fac fărădelegi, sau să ne facem că nu le vedem sau, mai rău, să le săvârșim și noi.

Mai multe fotografii puteți vedea pe pagina de Google + a evenimentului.