În a treia săptămână de la învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfânta Biserică ne aduce în fața ochilor sufletului o altă categorie de ucenici ai Domnului: femeile purtătoare de mir și cei doi sfetnici de frunte ai sinedriului – Iosif din Arimatea și Nicodim. Mironosițele erau cele care urmau permanent pe Hristos, atunci când Acesta propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, iar cei doi ucenici au fost cei care au slujit Domnului, atunci când Acesta a fost răstignit și părăsit de cei unsprezece apostoli.

Dacă săptămâna trecută, prin intermediul lui Toma, s-au încredințat de învierea Domnului până și cei mai sceptici dintre oameni, duminica mironosițelor ne arată credința femeilor, precum și jertfa lor pentru Domnul Iisus Hristos cel mort și înviat.

Pe cruce, aflat în durere și agonie, Mântuitorul se vede părăsit de toți ucenicii săi, mai puțin de femeile mironosițe și de cei doi ucenici ai săi – Iosif și Nicodim, oameni importanți în organismul de conducere al poporului evreu. Doar aceștia nu se tem de furia arhiereilor și a poporului, și îndrăznesc, cu bărbăție, să facă cele de trebuință pentru înmormântarea Celui care fusese omorât cu atâta cruzime și ură.

Poate înmormântarea Domnului ni se pare banală sau simplă, dar nu trebuie să uităm presiunile și prigonirile pe care autoritățile le făceau asupra adepților Mântuitorului, căutându-i să îi omoare, exact ca și pe Învățătorul lor.

Pe când toți apostoli fug din calea prigoanei și se ascund în casă, de frica evreilor, doi prieteni ai Domnului - Iosif și Nicodim, pun mai presus de toate faptul că sunt ucenici ai lui Hristos, și mai apoi faptul că sunt membrii ai sinedriului, și cer de la Pilat trupul Domnului Iisus. Ei nu se tem că își pot pierde funcțiile înalte, lor nu li se face frică că pot fi batjocoriți, condamnați ca adepți ai lui Hristos, sau chiar uciși, de cei care tocmai duseseră la capăt nedreapta osândire și înfricoșătoarea crimă. Mai mult Iosif cumpără giulgiul pentru îngropare, miresmele care erau foarte scumpe și așază trupul Domnului Iisus într-un mormânt nou, pe care îl cumpărase pentru sine.

După ce acești doi ucenici neînfricați reușesc să obțină trupul Mântuitorului și să îl pună în mormânt nou, își încep treaba cu curaj femeile purtătoare de mir. Mânate de credința și de dragostea ce o purtau Învățătorului, ceata femeilor vine și ea să își facă datoria față de trupul Domnului Iisus Hristos, conform rânduielilor iudaice. Mironosițele nu se tem nici de întunericul nopții, nici de prigoana declanșată de iudei împotriva ucenicilor, nici de paza rânduită la mormânt, nici de neputința femeiască, căci ziceau: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?

Pentru toată această dragoste și jertfelnicie de care au dat dovadă, femeile sunt primele cărora li se descoperă bucuria învierii Domnului Iisus Hristos și devin astfel, cele care duc această veste și ucenicilor Săi.

Femeile mironosițe sunt un exemplu de urmat pentru noi toți, pentru femeile creștine din toate timpurile, dar mai ales din zilele noastre. Mesajul lor este acela de a-L urma pe Mântuitorul Hristos, atât la bine, dar mai ales la greu, adică atunci când el este prigonit, batjocorit, omorât de cei din jur.

Femeile erau singure împotriva necredinței tuturor. Ele credeau cu putere că Mântuitorul nu era un simplu învățat, sau un om bun, ci însuși Domnul cerului și al pământului.

Părintele Stareț Nectarie a subliniat faptul că necredința omului contemporan este cea mai mare ispită pe care acesta o poate aduce asupra sufletului său. Fiecare clipă petrecută departe de Dumnezeu, fiecare moment al vieții pentru care nu cerem binecuvântarea Sa ne duce inevitabil la depărtarea de Împărăția Cerurilor. Dacă nu ne tratăm la timp necredința, aceasta ne duce la moartea sufletului și mai apoi la pierderea mântuirii personale.

Omul necredincios este ignorant  în ceea ce privește învățătura și poruncile Domnului Iisus Hristos. Mulți, chiar și dintre creștini, pun pe primul plan existența aceasta pământească, uitând de faptul că trebuie să se îngrijească în special de suflet, care este nemuritor. Astfel realitatea lumii devine mai importantă decât Împărăția Cerurilor, răsturnând toată scara de valori a omului.

Amăgit de ideile societății care ridică păcatul la nivel de lege, omul devine îngăduitor cu patima și începe să refuze virtutea. Legalizarea păcatului duce la distrugerea ființei umane, iar îngăduința omului de a se exprima prin păcat, îl face rob propriilor patimi.

Societatea postmodernă răpește femeii din zilele noastre ceea ce ea are cel mai de preț: darul de a fi mamă, de a fi sufletul familiei, de a urma Mântuitorului, așa după cum am văzut că au făcut și mironosițele. Astăzi se pune accent pe carieră, pe partea materială și pe bani, iar întemeierea unei familii și nașterea de prunci nu mai este o prioritate pentru nimeni. Ceea ce societatea desacralizată nu spune femeii, este faptul că indiferent de cât de sus poate ajunge în plan social și financiar, dacă refuză chemarea de a fi mamă și soție, atunci va fi întotdeauna neîmplinită sufletește.

Mai mult lipsa de dragoste din familie și puținul timp petrecut cu copiii, îi face pe aceștia să găsească alinarea în felurite patimi pierzătoare de suflet precum desfrânarea, drogurile, beția, jocurile de noroc.

Astăzi copii sunt percepuți ca o povară de proprii lor părinți, care prețuiesc mai mult cariera și banii decât educația propriilor fii. Creșterea acestora este încredințată persoanelor străine, care nu pot suplini dragostea părintească. Din cauza răcirii dragostei din familie au început să apară azilele de bătrâni și căminele pentru copii, care în urmă cu câtva timp nu își găseau rostul în societatea noastră.

Nu trebuie să fim indiferenți la cerințele lui Dumnezeu, ci trebuie să ne ghidăm în viață după poruncile divine, să ne cercetăm conștiința, să ne îndreptăm prin spovedanie, să ne sfințim prin Sfânta Împărtășanie și să urmăm Domnului atât în momentele de bucurie, cât și în momentele de cumpănă, întocmai cum au făcut mironosițele și cei doi ucenici.