Dacă Duminica trecută am văzut faptul că Dumnezeu dăruieşte fiecăruia dintre noi cel puţin un talant, pe care suntem datori să îl sporim, dacă vrem să ne mântuim, în Duminica aceasta, a XVII-a după Rusalii, Sfânta Evanghelie de la Matei ne învaţă prin intermediul femeii cananeence, faptul că rugăciunea stăruitoare însoţită de smerenie ni-L face pe Dumnezeu grabnic ajutător.

Evanghelia începe cu Mântuitorul care iese din Ierusalim, după ce a avut o discuţie cu fariseii despre faptul că aceştia schimbă datinile lui Dumnezeu cu propriile lor învăţături omeneşti, şi întrucât aceştia nu au vrut să primească sub niciun chip sfaturile Mântuitorului, Acesta pleacă spre cetăţile păgâneşti ale Tirului şi ale Sidonului. Face acest lucru în primul rând pentru a se tăinui pe Sine, şi în al doilea rând pentru a putea fi de folos celor care cu adevărat aveau nevoie de El şi îl ascultau, adică popoarele păgâne.

Aşa ajunge să se întâlnească cu o femeie cananeancă, care Îi cerea ajutorul cu insistenţă zicând: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.” În primul rând femeia vine cu credinţă la Mântuitorul ca la Dumnezeu, recunoscându-L că se trage din seminţia împărătească a lui David. Apoi ea îi cere nu vindecare, ci milă, şi nu pentru fiica ei care era nesimţitoare, din cauza demonului, ci pentru ea însăşi care simţea şi pătimea cumplit pentru fata ei.

Hristos, la început, o trece cu vederea pe femeie, pentru a-i scoate în evidenţă credinţa ei, dar şi pentru a se feri de clevetirile fariseilor care L-ar fi acuzat că face bine neamurilor păgâne. Văzând pe Domnul că nu o ajută pe cananeancă, ucenicii ajung să mijlocească ei pentru ea, zicând: „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră.” Răspunsul este şi de data asta unul neaşteptat: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.”

Văzând pe ucenici că nu au reuşit în demersul lor, femeia nu se descurajează, ci venind în faţa Domnului, Îi cere cu credinţă să o ajute. Răspunsul Învăţătorului este unul tăios spunându-I că păgânii sunt precum câinii, întrucât au o viaţă necurată, dar şi pentru faptul că se hrănesc cu sânge, din jertfele idoleşti, iar evreii sunt copii, pentru că slujesc Dumnezeului celui adevărat.

La toate acestea, cananeanca răspunde cu smerenie şi înţelepciune, cerându-I Domnului doar firmiturile de la masa fiilor, adică o minune, sau un semn, care ar fi mic pentru iudei, dar îndestulător şi suficient pentru ea, care este o păgână.

 „Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.” Aşadar dacă femeia nu dădea dovadă de credinţă, nu ar fi primit miluire  pentru sine şi nici vindecare pentru fata ei.

Femeia cananeancă de azi ne învaţă mai multe lucruri. În primul rând trebuie să fim consecvenţi în rugăciune, să ne rugăm cu smerenie şi să nu ne descurajăm dacă avem impresia că Dumnezeu nu ne ascultă aşa de repede cum vrem noi. Apoi indiferent dacă toţi sfinţii ar mijlocii pentru noi, întocmai ca apostolii din evanghelia de azi, dacă noi nu ne rugăm pentru noi înşine, şi dacă nu o vom face cu credinţă nu vom dobândi cererea.

După altă înţelegere mai profundă, cananeanca este semn al bisericii păgânilor sau neamurilor, care până la Hristos era necurată ca un câine, slujind idolilor neînsufleţiţi, dar care prin credinţă şi smerenie a devenit „mireasa” Domnului, hrănindu-se mai apoi cu pâine, adică cu trupul şi sângele lui Hristos. Iudeii prin neascultarea învăţăturilor Mântuitorului ajung să se hrănească cu firmituri, adică cu simplitatea slovei.