Întâmpinarea Domnului, sărbătoarea pe care Biserica o prăznuiește în fiecare an pe data de 2 februarie, este un Praznic Împărătesc deoarece face referire la persoana Fiului lui Dumnezeu, Care ca prunc a fost adus la templu, la 40 de zile de la nașterea Sa, spre a fi închinat lui Dumnezeu, așa după cum cerea legea mozaică.

Închinarea pruncilor evrei la templu din Ierusalim era un semn al apartenenței lor la divinitate, un simbol că ei sunt poporul ales de către Dumnezeu. Fiecare familie aducea jertfă de mulțumire lui Dumnezeu, în funcție de posibilitățile materiale și de statutul lor social, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel.

La templu, Pruncul Iisus este întâmpinat de dreptul Simeon, care în ebraică se tâlcuiește ascultător. El trăia de mulți ani pe pământ și avea încredințarea că nu va muri, până nu va ține în brațele sale pe Mântuitorul lumii. Atunci când acesta Îl vede pe Pruncul Sfânt și Îl recunoaște, strigă cu glas mare: Acum slobozește pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, Pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel, rugăciunea pe care Sfânta biserică o rostește la finalul slujbei de Vecernie.

Pe lângă această rugăciune profundă, dreptul Simeon profețește despre pruncul dumnezeiesc, că Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri. Astfel prezența lui Hristos stârnește de la nașterea Sa și până în zilele noastre, în cei drepți și cuvioși: bucurie, liniște și mântuire; iar în cei necredincioși: împotrivire, cădere și osândă.

Împreună cu Simeon, la templu, era și proorocița Ana, care și ea Îl aștepta pe Mesia. Cei doi oameni drepți sunt pentru noi exemple de urmat în această viață dacă vrem să ne învrednicim să Îl așteptăm pe Domnul așa cum se cuvine și dacă vrem să Îl primim în sufletele noastre. Unul reprezintă cinul monahal care prin feciorie, înțelepciune și răbdare ajung să Îl țină pe Dumnezeu, celălalt reprezintă viața de familie și văduvia trăită în curăție departe de tentațiile lumii și aproape de templul legii.

Pe lângă aceste două chipuri de viețuire duhovnicească, evanghelia de azi ne mai prezintă un chip de pocăință desăvârșit, în persoana femeii cananeence. Locuitorii Canaanului erau oameni care nu țineau credința mozaică, dar pe care durerea și problemele zilnice îi determină să se creadă cu sinceritate în puterea Mântuitorului Iisus Hristos. Însuși Domnul nu evită aceste comunități, și nu de puține ori găsește în ele mai multă credință și mai multe fapte bune decât în cetățile locuite de poporul ales.

Se poate ca atitudinea pe care Mântuitorul o afișează față de femeia cananeancă să ne ridice semne de întrebare, întrucât noi Îl cunoaștem pe Domnul Hristos ca grabnic ajutător și izbăvitor. Faptul că o lasă pe femeie să se manifeste în toată durerea ei, faptul că nu îi răspunde și pare indiferent la rugămințile ei și mai ales faptul că o smerește cu cuvinte grele, nu are altă finalitate decât să ne dezvăluie nouă celor din afară, bogăția, frumusețea și credincioșia interioară a femeii cananeence.

Mântuitorul îi vorbește cananeencei în limitele mentalității evreiești, dar la final, după ce ne arată credința și smerenia femeii, o tămăduiește ca un Dumnezeu.

Femeia cananeancă ne învață în primul rând importanța credinței în Dumnezeu, dar și stăruința în rugăciune. Apoi ne arată ce înseamnă să îți împropriezi durerea și suferința aproapelui tău. Apoi indiferent dacă toți sfinții ar mijlocii pentru noi, întocmai ca apostolii din evanghelia de azi, dacă noi nu ne rugăm pentru noi înșine, și dacă nu o vom face cu credință nu vom dobândi cererea cea de folos.

După altă înțelegere mai profundă, cananeanca este semn al bisericii păgânilor sau neamurilor, care până la Hristos era necurată ca un câine, slujind idolilor neînsuflețiți, dar care prin credință și smerenie a devenit „mireasa” Domnului, hrănindu-se mai apoi cu pâine, adică cu trupul și sângele lui Hristos. Iudeii prin neascultarea învățăturilor Mântuitorului ajung să se hrănească cu firimituri, adică cu simplitatea slovei.