Evanghelia de astăzi ne vorbește despre vindecarea unui tânăr care era lunatic și pătimea acestea din pricina unui demon. Acest episod al vindecării lunaticului se petrece imediat după schimbarea la față a Domnului Iisus Hristos.

Muntele Taborului devine pentru un moment o școală duhovnicească, unde Învățătorul ne arată nouă tuturor maximul și minimul unde poate ajunge firea umană.

În vârful muntelui îl vedem pe Fiul Omului în slavă, schimbat la față, îmbrăcat cu harul Sfântului Duh - adică vedem omul îndumnezeit, asemănându-se Ziditorului său. La poalele aceluiași munte găsim un om demonizat, batjocorit de diavoli, plin de patimi, lipsit de credință - adică vedem omul căzut, asemenea demonilor căruia el slujește.

Fiecare om trebuie să aleagă în această viață cui vrea să slujească și cui să se închine. Viața taborică, sfântă, apropiată de Dumnezeu, te atrage, la fel cum schimbarea la față a Domnului i-a făcut pe apostoli să nu mai dorească să plece de pe Tabor. Viața păcătoasă, plină de necredință, îngreunează pe om, iar cel care urmează această cale ajunge să își dorească să scape de alegerea greșită pe care a făcut-o, lucru care este posibil doar apropiindu-se de Iisus Hristos.

Nu putem să biruim lumea îndrăcită de patimi, decât slujind cu credință lui Dumnezeu. Fără credință și trăire creștinească suntem luați de valul lumii și duși, de cele mai multe ori, acolo unde nu ne dorim.

În această pericopă evanghelică Mântuitorul Iisus Hristos ridică două probleme. În primul rând ne arată faptul că necredința pune o barieră între om și Dumnezeu, făcând vindecarea imposibilă. Iar necredința poate îmbrăca mai multe forme: de la ateism, la delăsarea sau nepăsarea pentru valorile duhovnicești, la iubirea și dedicarea în totalitate a timpului pentru dobândirea bunurilor materiale în detrimentul celor sufletești.

A două problemă ridicată de Domnul Hristos este de fapt o mustrare a unui păcat, care seceră multe suflete în zilele noastre. Desfrânarea este o patimă grea care desparte pe om de Dumnezeu. Totodată ea este și limita cea mai de jos la care poate ajunge omul, fiind o infidelitate la adresa lui Dumnezeu. Rolul credinței de care vorbea Mântuitorul este tocmai acela de a ne elibera de patimi și a ne călăuzi spre Dumnezeu.

Din evanghelia de astăzi învățăm că există mai multe feluri de demonizare: una atunci când ești posedat de cel rău, iar alta, la fel de rea ca și prima, atunci când prin patimi și păcate slujim pe demoni.

Să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne sporească credința și să ne izbăvească de patimi, pentru a putea să slujim Lui cu toată dragostea.