Sfânta Evanghelie care s-a citit în această Duminică, ne înfățișează un dialog între Mântuitorul Iisus Hristos și un păgân, care era sutaș roman, adică a unui om care avea în subordinea sa o sută de soldați. Acest om, care se afla în slujba armatei romane, ne dă o lecție despre ce înseamnă să ai cu adevărat credință în Dumnezeu.

Sutașul nu se tânguiește, nu se deznădăjduiește, ci vine cu credință la Domnul nostru Iisus Hristos, ca la singurul care îi poate vindeca sluga bolnavă. Credința și smerenia lui merg atât de departe încât sutașul îi cere Mântuitorului “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face.”

Văzând credința sinceră a sutașului, Mântuitorul Iisus Hristos face o profeție: “la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor.” De multe ori cei pe care noi îi judecăm, sau îi considerăm lipsiți de trăire duhovnicească, pot ajunge mai sus decât toți, printr-o credință spontană și sinceră.

Acest cetățean roman, care era păgân, ne predă o lecție despre adevărata credință în Dumnezeu. În acele vremuri, ca și în zilele noastre, erau mulți oameni care se considerau credincioși, dar care nu respectau deloc porunciile și legile lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sutașul mânat de o dragoste curată față de aproapele său, ni-l descoperă pe Iisus Hristos ca un Dumnezeu adevărat, și nu ca un simplu om, așa după cum credeau iudeii cei vicleni.

Credința lucrătoare și plăcută Domnului este credința sinceră a sutașului. Nu putem să ne considerăm credincioși atunci când venim la biserică doar când avem probleme, sau ispite. Iarăși nu este credincios cel care are credința lui personală, sau are credința în suflet fără să o manifeste și în exterior. Dacă gândurile și faptele noastre nu sunt aliniate la poruncile lui Dumnezeu, atunci înseamnă că nici credința noastră nu este una adevărată.

Credința în Dumnezeu este o luptă sufletească, un sacrificiu de sine. Doar credința adevărată însoțită de Harul Duhului Sfânt, duce la desăvârșirea omului. Credința nu a fost lăsată de Dumnezeu pentru a ne rezolva problemele noastre lumești, care sunt fără sfârșit, ci pentru a ne sfinții și a ne ridica spre cele cerești și nemuritoare. Puterea credinței nu se vede în vorba multă, ci în disponibilitatea pe care omul o are pentru a se sfinții, pentru a ajunge asemenea lui Dumnezeu.