Doamne, miluieşte pe fiul meu

Ne aflăm în Duminica a X-a după Rusalii iar Evanghelia de astăzi este în strânsă legătură cu marea sărbătoare a Schimbării la Față a Domnului nostru Iisus Hristos. Aceste două momente s-au petrecut succesiv. Mai întâi, Mântuitorul Și-a arătat Slava Sa înaintea câtorva ucenici, iar acum salvează un copil bolnav, un copil posedat de un demon. Așadar, pe de o parte, avem limita de sus - sfințenia și dumnezeirea omului - care sunt chemarea sa adevărată și limita de jos în care poate să cadă omul, atunci când devine rob al diavolului.

Acest copil lunatic despre care ne vorbește Evanghelistul Matei era chinuit în așa fel încât nu mai era stăpân pe sine, dar tatăl copilului nu a stat nepăsător, ci merge prin mulțime, se străduiește să-L întâlnească pe Mântuitorul Iisus Hristos, cade în genunchi în fața lui și Îl  roagă să-L miluiască pe fiul lui.

Necazul și suferința îl aduc pe om înaintea lui Dumnezeu, îl fac pe om să-și amintească de Dumnezeu. Faptul că acest tată se roagă pentru fiul lui arată că părinții au mare putere înaintea lui Dumnezeu, amintindu-ne și de femeia cananeancă a cărei fiică era chinuită de un diavol.

În continuare, din relatarea evanghelică aflăm că ucenicii lui Hristos, au încercat înainte să scoată demonul din copil și nereușind tatăl copilului ajunge la Iisus Hristos. Mântuitorul nu săvârșește vindecarea imediat la rugămintea tatălui și răspunde cu o mustrare ce ar putea părea aspră, dar care este, în realitate, o mustrare a durerii, a iubirii care este rănită și care se îngrijorează de căderea omului: „O neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi…?”. Acest lucru arată că Mântuitorul avea alte așteptări de la poporul pregătit îndelung de către Dumnezeu pentru venirea lui Mesia. Iisus Hristos le mustră necredința, pentru că deși de multe ori îl mai mult căutând spectacolul și nu credința adevărată. Termenul îndărătnic este folosit de Mântuitorul, tocmai pentru că ei vedeau atâtea semne, dar totuși rămâneau împietriți în nedreptatea și necredința lor.

Vedem apoi cum Mântuitorul îl eliberează pe acest copil bolnav și ceartă demonul.  După vindecarea copilului, ucenicii se întreabă de ce nu au putut să scoată acest demon, iar Mântuitorul le spune că din pricina puținei lor credințe. Aflăm astfel că și ucenicii, adeseori se îndoiau de Hristos, însă după Învierea Sa din morți și după pogorârea Duhului Sfânt peste ei, s-au transformat, credința lor a devenit atât de adevărată și atât de puternică, încât au putut converti mii și mii de oameni din toată lumea. Mai mult, au mers până la moarte, pentru credința în Hristos, pentru a propovădui Evanghelia.

Evanghelia de astăzi ne descoperă mai multe aspecte. Unul dintre acestea, care este foarte întâlnit în viața noastră, anume că suferința omului nu este cauzată de Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu face ca această suferință să se transforme adeseori într-un pedagog, pentru că atunci când omul este la necaz, când suferă, își aduce aminte de Dumnezeu. Când omul nu mai are scăpare omenească, își aduce aminte de viața lui trecătoare, își aduce aminte că numai la Dumnezeu este scăparea. Suferința este de cele mai multe ori cauzată chiar de noi înșine, de stilul nostru de viață, de stilul nostru de a trăii în lume.

Alt lucru pe care Evanghelia îl scoate în evidență, este acela al importanței rugăciunii a unora către alții, cu atât mai mult a părinților pentru copii sau a copiilor pentru părinții lor.

O altă realitate care ne este pusă înainte este aceea că demonii desfășoară o lucrare foarte prezentă în viața oamenilor, sunt niște duhuri rele, care stimulează poftele noastre, slăbiciunile noastre, trupești și sufletești, care cultivă vrajba și dezbinarea între oameni. Și de aceea cine dorește să lupte cu aceste duhuri necurate și cine dorește să le biruiască nu poate să reușească decât cu credința că Dumnezeu este cel care îi dă putere să le învingă, dar mai ales cu rugăciune și post.

Cel mai important lucru pe care Evanghelia de astăzi îl subliniază este, încă, nevoia și importanța credinței în Dumnezeu.

Credința înseamnă un mod de a trăi și de a gândi, și nu  îndeplinirea unui set de reguli întrucât credința în Hristos nu este un set de norme filozofice, ci un mod de a înțelege lumea aceasta și de a te raporta la ea așa cum îi place Mântuitorului Iisus Hristos. Credința în Dumnezeu a sădit în oameni dragostea pentru oameni, a sădit nevoia de a răspunde nevoii celuilalt, a sădit dragostea de învățătură, dragostea pentru frumos.

Cu adevărat, cine are credință în Iisus Hristos ajunge să săvârșească lucruri minunate, lucruri mai presus de fire, cum vedem că săvârșesc Sfinții Lui.

A crede în Iisus Hristos înseamnă a ne preda inima noastră, conștiința noastră, viața noastră, gândurile noastre și aceasta va duce la umplerea noastră de puterea Lui, de sfințenia Lui, de bucuria Lui. Când noi ne predăm lui Iisus Hristos, noi devenim liberi. Credința ne eliberează cu adevărat. Aceasta ne face liberi, nu trăirea poftelor după mintea noastră, care conduce la ruină și la o nemurire nefericită.

Credința se dovedește prin lupta împotriva păcatului, împotriva poftelor noastre și a pornirilor noastre, și de câte ori biruim un păcat suntem mai aproape de viața și trăirea în Hristos.

Deci, să nu credem doar la nevoie în Dumnezeu, să învățăm să-L căutăm mereu, să nu fim creștini de conjunctură, ci să credem Lui, să ne închinăm Lui, să-L ascultăm, să împlinim cuvintele Lui în viața noastră, să cercetăm Biserica, pentru că nu se poate să fi credincios la distanță de sfântul altar. Nu poți să fi creștin izolat de Biserică.

Un creștin este cel care luptă zilnic cu păcatul și nu i se supune acestuia.

Mai multe fotografii puteți vedea pe pagina de Google + a evenimentului.