Evanghelia care s-a citit în această a patra duminică din post, ne descoperă ce înseamnă cu adevărat credința în Dumnezeu. Episodul vindecării fiului lunatic urmează imediat după ce Mântuitorul le arată apostolilor Săi, pe Muntele Taborului, slava Sa. Credința nu înseamnă numai să fim conștienți că există Dumnezeu, ci mai ales să lucrăm ceea ce El ne învață.
Așa cum la pogorârea Sa pe pământ, Fiul lui Dumnezeu găsește neamul omenesc subjugat de diavol, fie prin îndrăcire fățișă, fie prin păcate și patimi, așa și la coborârea de pe Muntele Taborului, Mântuitorul Iisus Hristos se întâlnește cu un om al cărui fiu are duh mut. Și oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Diavolul pune stăpânire peste puterea vorbitoare și cuvântătoare a tânărului, întrucât acesta nu știa să laude pe Dumnezeu, nici să se roage Lui, ci își folosea cuvintele nu spre a slăvi pe Dumnezeu, ci spre deșarta și nefolositoarea vorbire.
Tatăl acestui fiu îndrăcit este necredincios și ezitant, acuzându-i și pârându-i pe ucenici Mântuitorului, cum că nu au putut să îl vindece pe fiul său: Și am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Evanghelia ne învață că atunci când avem probleme grave și nu alergăm la Dumnezeu pentru ajutor, nu primim izbăvire apelând și nădăjduind în oameni.
Fiul lui Dumnezeu îl alungă pe diavol din tânăr, iar pe tatăl acestuia îl vindecă de necredință, tămăduindu-i astfel pe amândoi și scăpându-i de influența celui rău.
Tot în această duminică Sfânta Biserică îl prăznuiește și pe Sfântul Ioan Scărarul, cel care s-a nevoit la sfârșitul secolului al VI-lea și începutul celui de al VII-lea. Sfântul Ioan este cel care a scris Scara Raiului, manualul care descrie în amănunt modul cum nevoitorul în cele duhovnicești se poate sfinți și desăvârși. Acest sfânt a sintetizat în lucrarea sa toată experiența duhovnicească a sfinților dinaintea lui.
Sfântul Ioan susține faptul că patimile capitale care luptă pe om, sunt în număr de opt. Pentru a convinge pe om să aleagă păcatul, diavolul îl ispitește cu plăcerea trecătoare produsă de păcat, iar după ce omul păcătuiește îl războiește cu durerea și mustrarea de conștiință.
Unii dintre credincioșii zilelor noastre nu cunosc cele opt patimi care duc război împotriva firii omenești și astfel nici nu știu cum să se spovedească corect, pentru a se putea izbăvi de ele. Dacă nu cunoaștem patimile care ne luptă, nu trebuie să considerăm că nu avem păcate.
Una dintre patimile care lovesc cel mai greu în omul contemporan este întristarea pentru lucrurile trecătoare pe care din diferite cauze nu le-am putut dobândi. Acesta este drumul care duce spre depresie, iar dacă omul nu se smerește și nu scapă la Dumnezeu, ajunge pradă duhurilor rele. Mânia - sau puterea sufletului lăsată de Dumnezeu pentru ca să ne mâniem pe păcate, noi o transformăm în armă împotriva aproapelui nostru. Desfrânarea - devenită în zilele noastre cancerul societății, dușmanul familiei, boala sufletului; prin această obsesie asupra trupului omul se murdărește, este tras în jos și uită de ceea ce este esențial: adică de sfințirea sufletul său. Iubirea de arginți sau materialismul, este o altă „religie” propovăduită astăzi la nivel mondial. Banul devine idolul omului, care face din agonisirea lui un scop în viață, uitând de adevăratul scop: îmbogățirea în fapte bune. Mândria și slava deșartă sunt alte patimi pe care omul din ziua de astăzi le are la mare cinste. El vrea să fie binevăzut de șefi, să fie „cineva” în lume, să fie mai presus decât toți ceilalți. Lenea, lăcomia, iubirea de sine desăvârșesc acest peisaj apocaliptic, dar parcă prea cunoscut societății în care trăim.
La toate aceste patimi care ne războiesc, Biserica ne propune arme precum postul, care ne învață să ne înfrânăm, și rugăciunea care ne face părtași darurilor Duhului Sfânt. Mântuitorul ne spune că ACEST neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post, adică toate patimile enumerate mai sus nu le putem birui dacă nu ne încununăm cu postul și cu rugăciunea. Oamenii din ziua de azi, fac tocmai invers: în loc să se izbăvească de patimi, cu post și cu rugăciune, mănâncă mult și de cele mai multe ori mâncare proastă, găsesc mii de scuze pentru ca să nu postească, se îngreunează de mulțimea bucatelor, devin indispuși sufletește la rugăciune și chiar ajung să se îmbolnăvească.
Așadar ce părtășie poți avea cu Dumnezeu când ești plin de păcate? Trebuie să pricepem că viața aceasta de pe pământ este o școală în care fiecare dintre noi învățăm ce este binele și răul și urmăm cu libertatea noastră una dintre cele două căi. Astfel ajungem fie să ne sfințim și să trăim alături de Dumnezeu în Rai, fie să ne îndrăcim și să ne facem părtași cu diavolul, chinurilor celor veșnice.
