Sfânta evanghelie care s-a citit în această duminică, ne amintește de începutul propovăduirii Mântuitorului Iisus Hristos. Sfântul Ioan Botezătorul și Înainte-mergătorul Domnului, îi pregătea pe evrei prin pocăință, pentru primirea lui Mesia. Proorocul înfiera păcatul fără să caute la fața omului sau la distincția acestuia. Tocmai această luptă împotriva păcatului îl face să fie aruncat în temniță de către împăratul Irod, care nu a dorit să primească mustrarea lui Ioan și nu a vrut să renunțe la păcatul desfrânării.
Din momentul întemnițării lui Ioan, Mântuitorul începe oficial propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Domnul alege ca început al propovăduirii două seminții ale căror ținuturi se aflau dincolo de Iordan și care aparțineau moștenitorilor lui Zabulon și Neftali. Face această alegere în primul rând pentru că acele seminții, fiind dincolo de Iordan, simțeau mai apăsător influența popoarelor păgâne, dar și pentru a ne arăta nouă că dacă în Vechiul Testament, cuvântul dumnezeiesc se oferea exclusiv poporului ales, în Noul Legământ acesta se va propovădui tuturor. De la Hristos nu mai există neam ales, ci oricine crede drept în Dumnezeu și respectă poruncile Acestuia, poate devenii fiu al Său.
Cuvântul cu care Mântuitorul Iisus Hristos Își începe activitatea învățătorească este: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor.” Acest îndemn spre pocăință îl auzim și la Proorocul Ioan „Eu unul vă botez cu apă spre pocăință” și „Faceți deci roadă, vrednică de pocăință” dar și la profeții din Vechiul Testament.
Pocăința i-a cruțat pe niniviteni de mânia lui Dumnezeu, pocăința i-a readus în țara lor pe evreii care fuseseră împrăștiați sau luați în robie din cauza păcatelor săvârșite, pocăința l-a făcut din nou mare pe Manase cel care și-a îngrămădit pe cap multe ispite, după ce a făcut din poporul lui Dumnezeu, un popor idolatru.
Întrucât POCĂINŢA este luată în derâdere în societatea contemporană, sau mai rău este asimilată cu sectarismul (pocăiții), trebuie să înțelegem însemnătatea acestui cuvânt. La originea sa cuvântul POCĂINŢĂ [metanoia] provine din limba grecească și se traduce prin „schimbarea minții”, adică transformarea modului de a gândi păcătos, într-o gândire bine-plăcută lui Dumnezeu. Această transformare nu este una exterioară, forțată (nu este o tehnică de gândire pozitivă sau autosugestie), ci este o schimbare interioară, conștientă, asumată, care aduce smerenie, iertare de păcate și sfințire, pentru cel care o alege.
Pocăința nu este o stare de moment, ci trebuie să fie o înclinație permanentă a sufletului, prin care creștinul își realizează păcătoșenia și nedesăvârșirea personală și cere de la Dumnezeu iertarea păcatelor și îndreptarea sa. Pocăința este opusul depresiei. Pocăința deși este o stare de conștientizare a păcatului, a urâtului, a necurăției din noi, prin Harul lui Dumnezeu reușește să transforme pe omul care se încununează cu ea într-un om sfânt, bineplăcut lui Dumnezeu.
Și pentru a înțelege și mai bine ce înseamnă pocăința să îl rugăm pe Sfântului Ioan Gură de Aur să ne explice: „Ai păcătuit? Vino la biserică și șterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te și ridici; astfel, ori de câte ori păcătuiești, de atâtea ori să te și pocăiești. Nu deznădăjdui, nu fii nesârguincios, ca să nu pierzi nădejdea în bunătățile cerești care s-au pregătit pentru noi. Și chiar dacă și la bătrânețe ai păcătuit, pocăiește-te și vino la biserică. AICI ESTE SPITAL, NU TRIBUNAL. AICI SE DĂ IERTARE, NU ŢI SE CERE A RĂSPUNDE PENTRU PĂCATE. Spune-i lui Dumnezeu: Ție unuia am greșit și rău înaintea ta am făcut, și te va ierta. Arată-i pocăință și te va milui.”
„Plânge și tu păcatul și nu îl plânge așa oricum, la întâmplare, sau numai de ochii lumii, ci plânge-l cu amar, ca Petru. Varsă lacrimi din adâncul inimii, ca Domnul, cuprins de milă pentru tine, să-ți ierte păcatul. Pocăința cere de la tine o mică osteneală și îți dăruiește lucruri mari; caută să îi dai un prilej să îți hărăzească ție cămara mântuirii. ”
