Textul evangheliei de la Ioan, care s-a citit în această duminică la Sfânta Liturghie, ne face să conștientizăm marea iubire de oameni a lui Dumnezeu, iubire revărsată peste toți oamenii, indiferent de naționalitatea lor. Acest fragment vorbește despre modul cum Mântuitorul Iisus Hristos aduce la dreapta credință o femeie samarineancă, de alt neam decât poporul ales, dimpreună cu toată cetatea în care ea locuia.

Mântuitorul Iisus Hristos a înviat atât oameni morți cu trupul, așa cum s-a întâmplat cu prietenul său Lazăr, dar mai ales pe cei morți cu sufletul, adică subjugați de diavol prin păcat, arătându-și astfel dumnezeirea și dragostea Sa de oameni.

Domnul Iisus Hristos a venit în lume pentru a învăța pe om voia Tatălui, pentru a-l curăța de păcate și pentru a-l desăvârși. A făcut acest lucru în primul rând cu poporul ales, dar nu a neglijat nici neamurile, care deși se aflau în negura neștiinței și a idolatriei, erau însetate spre a-L cunoaște pe Dumnezeu.

Convorbirea Mântuitorul Iisus Hristos cu o femeie de alt neam, la fântâna lui Iacov, scoate în evidență mai multe lucruri. În primul rând Mântuitorul se arată pe sine Om adevărat, întrucât de arșița soarelui obosește și însetează. El cere unei femei samarinence venită la fântână pentru a scoate apă, spunând: Dă-Mi să beau. Femeia este nedumerită, întrucât cunoștea superioritatea pe care iudeii o manifestau față de neamuri.

Pornind de la apa din fântâna lui Iacov, care potolește setea trupului, Domnul Iisus Hristos începe să ridice mintea femeii spre cele duhovnicești, vorbindu-i despre apa cea vie din care cel ce va bea nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică.

Învățătorul vorbește aici despre Harul Sfântului Duh, care satură pe omul ce însetează după Dumnezeu. Acest har îl primesc doar acei oameni care și-l doresc cu adevărat. Domnul Iisus Hristos nu obligă femeia să primească Harul, dar prezintă lucrarea Duhului Sfânt într-o manieră în care o face pe femeie să conștientizeze și să și-l dorească cu orice chip.

Cine a dobândit Harul, devine el însuși izvor care adapă pe cei care însetează după Dumnezeu. Așa se întâmplă că duhovnicii bătrâni, plini de Harul Sfântului Duh, ajung să strângă în jurul lor mulțimii mari de oameni. Nimeni nu poate primi acest Dar, atâta timp cât se află în păcate. Doar cei care se ostenesc și se nevoiesc cu despătimirea sunt cei care gustă din roadele Harului și îi adapă și pe cei din jurul lor. Astfel înțelegem că principalul scop în viață este dobândirea Duhului Sfânt.

Mântuitorul se descoperă pe sine și ca Dumnezeu adevărat, atunci când începe să îi arate femeii samarinence lucruri doar de sufletul ei știute și care s-au întâmplat în decursul anilor în viața ei.

Domnul Iisus Hristos conduce discuția spre adevăratul Dumnezeu, Acela care este închinat în Duh și adevăr și care nu este închistat în formalism sau în jertfe exterioare lipsite de trăire. Adevăratul Dumnezeu trebuie trăit iar poruncile Lui trebuie respectate din dragoste. Aceasta este adevărata închinare în duh.

Femeia primește Harul Duhului Sfânt și se face la rândul ei izvor de har pentru cei din cetatea ei. Vedem cu prin intermediul femeii samarinence toată cetatea Îl primește pe Domnul Iisus Hristos și insistă ca Acesta să nu mai plece de la ei. Cât de evlavioși sunt cei din cetatea Canaan, în comparație cu iudeii care Îl alungau pe Mântuitorul din mijlocul lor.

Omul când ajunge să cunoască Harul se leapădă de viața cea păcătoasă și devine misionar al binelui. Astfel trebuie să fim recunoscători față de înaintașii noștri care au păstrat și transmis până astăzi Evanghelia și poruncile dumnezeiești, fie apărându-le cu propria lor viață, fie nevoindu-se cu sudoare spre a le păstra.

Apa cea vie se dobândește prin viața curată, trăită în Biserică, aproape de Sfintele Taine. Doar așa ne facem primitori ai Harului Duhului Sfânt și izvoare curgătoare pentru alții.